Sfinxul din Munții Bucegi este un megalit antropomorf situat la 2216 m altitudine. Originea numelui Sfinxului este datorată asemănării sale cu un cap uman, mai exact cu Sfinxul Egiptean, formarea lui fiind datorată eroziunii eoliene (vântului). Format dintr-un bloc mare de piatră ce a căpătat forma de astăzi într-un timp foarte îndelungat, Sfinxul din Bucegi, aflat pe platoul Bucegi, măsoară 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime.

Din punct de vedere istoric și chiar mistic, Sfinxul este[necesită citare] reprezentarea unei divinități supreme din timpuri pelasge. Aspectul său omenesc este asociat cu o expresie de suveranitate și putere, acest lucru fiind evidențiat prin fața proporționată, buze severe si bărbia voluntară. Pelasgii au fost anteriori grecilor, triburile lor au fost răspândite mai ales în zona Mării Egee.

Mulți istorici[cine?] merg până acolo încât spun că Marele Sfinx de la Giza, Egipt, este o copie a celui de pe platforma Bucegilor.[necesită citare] Acest lucru se bazează pe niște asemănări care sunt mai mult sau mai puțin întâmplătoare, cum ar fi faptul că Sfinxul din Bucegi are aceeași înălțime cu cel egiptean, de la Gizeh.

Asemănarea sa cu un Sfinx (dacă este privit din anumite unghiuri, marcate în jurul său), cât și legendele și istoria locului, au făcut ca această formațiune geologică să devină o atracție turistică importantă.

În perioada 1966-1968, arhitectul peruan Daniel Ruzo, observase că Sfinxul seamănă cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stâncă de pe podișul Marcahuasi, din Peru, numit "Monumentul Omenirii": «Sfinxul nu reprezintă doar un singur chip, fiind înconjurat de altele, dar din rase diferite, precum și de capul unui câine, care are rol de străjer al unei comori aflată într-o "peșteră a tezaurului" în apropierea Omului». [1]

Se spune[cine?] că acest loc a fost centru energetic folosit pe vremuri de extratereștri, multe legende circulând prin părțile locului în acest sens. În imediata apropiere a Sfinxului se află o anume peșteră ce ar strânge mistere energetice deosebite.[necesită citare] Aceste mistere energetice sunt atracția multor oameni pasionați de acest subiect. Alte zvonuri spun că tot aici ar exista o mină de uraniu, părăsită, ce nu mai este în funcțiune din al doilea război mondial.[necesită citare]

În munții României există și alți megaliți care poartă denumirile de sfincși: Sfinxul de la Stănișoara, Sfinxul de la Piatra Arsă, Sfinxul Lainicilor, Sfinxul Bratocei, Sfinxul Bănățean cunoscut și sub denumirea de "Sfinxul de la Topleț", Sfinxul de la Pietrele lui Solomon, Sfinxul din Munții Gutâiulu

Crucea Eroilor Neamului a fost construită între anii 1926-1928, pentru a cinsti memoria eroilor ceferiști căzuți la datorie în Primul Război Mondial, în luptele împotriva armatelor Puterilor Centrale. Crucea a fost înălțată la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I al României, cu scopul de a fi văzută de la o distanță cât mai mare.

Unele legende povestesc că acest monument s-a realizat în urma unui vis pe care l-a avut Regina Maria. Munții Bucegi reprezentați prin vârful Caraiman au fost stropiți de sânge românesc în Primul Război Mondial. Pentru construcția monumentului s-a ales vârful secundar al Caraimanului (2291 m), deoarece, dacă s-ar fi construit monumentul pe vârful principal (2325 m), Crucea nu ar mai fi fost vizibilă decât din apropiere, de pe platou.

Proiectul ansamblului a fost realizat de către arhitecții români Georges Cristinel și Constantin Procopiu. Construcția monumentului a început în anul 1926 și s-a finalizat în august 1928. Regina Maria a urmărit îndeaproape execuția până la finalizarea ei. Inaugurarea și sfințirea monumentului au avut loc pe data de 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci.

Lucrările efective au fost executate de către Direcția de Poduri din cadrul C.F.R. prin secțiile L1 și L 5 din Sinaia. Proiectul de rezistență a fost întocmit de către inginerii Alfred Pilder și Teofil Revici, diriginte de șantier a fost Nicu Stănescu și șef de șantier maestrul V. Bumbulescu. Fondurile necesare construcției au fost obținute din diferite surse și prin donații de la firme particulare și instituții de stat.

Monumentul a fost confecționat din traverse metalice îmbinate prin nituire într-o rețea. Construcția propriu-zisă a fost realizată efectiv de către Societatea Cultul Eroilor, fiind mobilizați și un număr mare de tineri. Sculele, lemnul, piesele metalice componente și restul materialelor necesare au fost transportate cu trenul până la stația CFR Bușteni. De aici, o parte dintre traversele metalice și celelalte materiale de construcție a fost transportată de care cu boi pe ruta Bușteni - Sinaia - Vf. Păduchiosul - Vf. Dichiu - Platoul Bucegi - Vf. Caraiman, iar restul materialelor, cu funicularul Fabricii de Hârtie Bușteni. Funicularul a transportat piesele pe Valea Jepilor până în Cantonul Schiel - pe Platoul Bucegi, de unde au fost duse pe cărări înguste cu caii și măgarii până în vârful Caraiman.

Deoarece numărul căruțelor din zonă era insuficient, o bancă a acordat un credit cu dobândă mică pentru achiziționarea altora. Drumul era anevoios, o căruță neputând face într-o săptămână mai mult de două-trei transporturi. Pentru punerea la dispoziție a propriilor atelaje, căruțașii - dintre care memoria localnicilor păstrează și astăzi numele celor din familia Clinci, din Sinaia - erau plătiți cu bani, câteva brațe de fân și hrană.

Soclul crucii a fost realizat în anul 1930 din beton armat îmbrăcat în piatră de calcar fasonată și îngrijit rostuită, fiind construit la doi ani după sfințirea Crucii.[4] Pentru o mai bună încastrare a ei, inițial crucea a fost introdusă direct în stâncă.[5] Grinzile Crucii sunt confecționate din zăbrele, golurile dintre bare putându-se umple iarna cu zăpadă înghețată.

Babele sunt formațiuni stâncoase situate în apropiere de vârful Baba Mare (2292 m), situat în masivul Bucegi din Carpații Meridionali. Important obiectiv turistic, Cabana Babele este situată sub vârful cu același nume și este punctul de plecare central în drumețiile din munții Bucegi.

Babele sunt "martori de eroziune", formate prin erodarea eoliană diferențiată a diferitelor strate geologice în care sunt sculptate (conglomerate cretacice) și se găsesc în imediata vecinătate a cabanei cu același nume.Accesul este posibil cu telecabina Bușteni-Babele din Bușteni sau cu piciorul de la Bușteni pe Valea Jepilor sau pe creasta Bucegilor de la cabana Piatra Arsă.

Din Bușteni pornește poteca marcată cu triunghi albastru pe văile Urlătoarea Mică și Urlătoarea Mare până în apropiere de cantonul Jepi. În continuare, urmează o potecă de legătură marcată cu triunghi roșu până sub Vârful Ciocârlia (2025 m), unde întâlnește drumul marcat cu bandă galbenă ce urmează linia telefonică până la cabana Babele. Durata traseului este de aproximativ 5 ore. Traseul Bușteni-cantonul Jepi este recomandat de parcurs doar vara.Ciupercile de piatră numite "Babele" - monumente ale naturii - aflate chiar în fața cabanei, precum și Sfinxul din imediata apropiere, constituie atracții importante, explicând afluența turiștilor la cabana Babele.

Păstrând legătura cu Sfinxul, Babele au fost supranumite "Altarele ciclopice din Caraiman", fiind închinate Pământului și Cerului, Soarelui și Lunii, ca și lui Marte, zeu al războiului și al agriculturii. Despre apariția lor s-au format legende și teorii. Unii cercetători apreciază că agenții modelatori au fost apa și vântul cu sprijinul înghețului și dezghețului. Se are în vedere și alternanța rocilor, gresii și calcare de pe platou. Însă nu poate fi negată intervenția umană la finisarea formelor mai mult sau mai puțin regulate. Până acum, nici o dovadă științifică nu a putut explica pe de-a întregul acest fenomen și, astfel, legendele în jurul acestor stânci se dezvoltă în continuare.

Peștera Ialomiței este o peșteră în Munții Bucegi, una din cele mai cunoscute din România. Se află pe versantul drept al Cheilor Ialomiței, în localitatea Moroeni, județul Dâmbovița, pe Muntele Bătrâna, la circa 10 km de izvoarele râului Ialomița, la o altitudine de 1.530 m. Este amplasată la circa 100 m în aval de morena frontală a Ialomiței, la altitudinea absolută de 1.660 m[1] Se desfășoară pe un singur nivel pe o lungime de aproximativ 480 m, din care 400 m sunt accesibili turiștilor, până în punctul numit "la Altar" urmând în amonte o porțiune de încă 80 m, cu galerii și săli. Diferență de nivel este de 60 m. Este străbătută de un pârâu. Peștera are o desfășurare mixtă, prezentând atât galerii cât și săli.

Gura peșterii, în formă de semielipsă, se deschide pe o terasă orizontală, ce se găsește la 18 m deasupra fundului văii. Chiar la intrarea în Peșteră se află Mănăstirea Ialomiței, ridicată în secolul al XVI-lea, ctitorită de voievodul Țării Românești, Mihnea cel Rău. Mănăstirea a ars de mai multe ori până acum.

 Bușteni orașul de la poalele muntelui de unde se ramifică o mulțime de trasee montane. Unele mai spectaculoase decât altele, unele mai dificile altele ușoare sau foarte ușoare. Din Bușteni muntele îți deschide potecă și către Valea Spumoasă unde ai să întâlnești o spelndoare de cascadă, purtând același nume.

Se pornește de la Telecabina Bușteni (885 m altitudine) pe traseul ce duce spre Cascada Urlătoare (traseele coincid pe o porțiune de traseu în pădure însă la prima bifurcație se părăsește marcajul Cruce Albastră și se urmează poteca nemarcată). Poteca este vizibilă, nu ai cum să o ratezi, pe această potecă mergi aproximativ 20 de minute până la Refugiul Salvamont Bușteni (1141 m altitudine) , în spatele acestuia fiind Cascada Valea Spumoasă (1147 m altitudine).

Cascada Urlătoarea este o cascadă formată de pârâul Urlătoarea, în apropierea orașului Bușteni, România, aflată la altitudinea de 1100m, în apropierea traseului turistic care duce din Bușteni spre Platoul Bucegi pe Valea Jepilor. Se poate ajunge și din localitatea Poiana Țapului.

În afara principalei căderi de apă (15 metri), există și alte căderi de apă mai mici, desfășurate pe câteva zeci de metri mai sus, pe cele două pâraie, Urlătoarea Mare și Urlătoarea Mică.[1]

Casa Memorială "Cezar Petrescu" este un muzeu județean din Bușteni, amplasat în Str. Tudor Vladimirescu nr. 1. Secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Muzeul memorial "Cezar Petrescu" din Bușteni s-a deschis la 17 decembrie 1967, în casa în care scriitorul s-a statornicit în anul 1937. Interiorul casei, păstrând neștirbit vechiul stil: mobilier rustic, scoarțe vechi, ceramică românească, statui și tablouri, peste 10 000 de volume de carte, ziare și reviste, dezvăluie la Cezar Petrescu două trăsături majore: prețuirea pentru arta populară și marea-i pasiune pentru carte. La intrarea în muzeu vizitatorul este întâmpinat de semne ale prieteniei lui Cezar Petrescu cu artiștii plastici ai epocii: statuile celor trei martiri Horia, Cloșca și Crișan, dăruite scriitorului de sculptorul Oscar Han, sau tablouri semnate Iser, Jiquidi ori Demian. Sufrageria ilustrează prin obiectele expuse aici, dragostea scriitorului pentru arta populară și bunul gust: mobilier lucrat în stil popular, ceramică din Transilvania, o icoană pe sticlă. Două tablouri semnate Bilțiu- Dăncuș completează acest interior.

Castelul Cantacuzino din Bușteni este situat în cartierul Zamora, pe strada cu același nume. Clădirea castelului, ale cărei lucrări de construcție au fost finalizate în 1911[1], a fost realizată de arhitectul Grigore Cerchez la cererea prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino.

Clădirea a aparținut familiei Cantacuzino până la naționalizarea din 1948, devenind apoi un sanatoriu al Ministerului de Interne.

Castelul este format din 4 corpuri. Pavilionul central are o suprafață la sol de 1.200,30 m2 și 3.148,02 m2 în total (demisol, parter și etaj) și este construit dintr-o fundație de beton, pereți de piatră cioplită și acoperiș din țiglă. Pavilionul de serviciu are parter și etaj, pentru o suprafață totală de 403,80 m2. Vila administrativă are un singur nivel, de 114,41 m2. Al patrulea corp îl reprezintă capela.

În pavilionul central se găsește o colecție de heraldică reprezentând blazoanele familiilor înrudite prin alianță cu familia Cantacuzino, precum și portrete ale membrilor familiei din ramura munteană. Castelul a fost amenajat cu vitralii, plafoane cu grinzi pictate, balustrade din lemn, piatră sau fier forjat, șeminee cu piatră albă și ornamente din mozaic.

Zmeura

Cine nu știe că portocalele sunt bogate în vitamina C? Zmeura însă conține mult mai multă vitamina C decât portocalele.
În plus, zmeura este o sursă excelentă de fibre alimentare, fiind totodată slabă în calorii. Fibrele au un rol important în protejarea tractului digestiv, îndeplinind funcția de "măturători" care ajută la expulzarea din organism a reziduurilor și substanțelor nedorite.
Totodată, zmeura este bogată în potasiu, calciu și vitamina A. Cine s-ar fi gândit că aceste fructeatât de gustoase ascund o muțime atât de mare de beneficii?!
Cele mai vechi scrieri cu privire la cultivarea zmeurei sunt datate din anul 4 d.H.
Așa cum americanii sunt îndrăgostiți de arahide (am scris despre asta în 27 de curiozități din lumea nucilor!), tot așa și rușii sunt îndrăgostiți de zmeură, pe care o numesc malina (малина). Ce face însă un om îndrăgostit? Scrie poezii?! Fredonează cântece?! Iată unul dintre multele cântece despre zmeură din Rusia: "Ягода-малина нас к себе манила...".
Cine este liberul mondial care produce cea mai mare cantitate de zmerură pe piața mondială? Cine poate să fie în afară de Rusia?! V-am spus doar că rușii sunt îndrăgostiți de zmeură!
Zmeura și frunzele de la planta de zmeură sunt folosite în medicina populară din Rusia pentru tratarea răcelilor, gripei, având proprietăți care ajută la coborârea temperaturii.
În medicina populară din Rusia fructele uscate de zmeură mai sunt folosite pentru proprietățile lor diaforetice (provoacă transpirația).
Zmeura îmbunătățește culoarea și starea pielii, fiind recomandată, în mod special, femeilor. Semințele de zmeură conțin 22% grăsimi, de aceea acestea sunt adeseori folosite, împreună cu frunzele și fructele proaspete de zmeră, în produsele cosmetice.
Zmeura este un prieten bun cu cei care se luptă cu kilogramele, dorind să slăbească. 100 grame de zmeură oferă doar 41 de calorii. Aceste fructe de pădure foarte gustoase conțin zaharuri - glucoză și fructoză - care sunt necesare pentru buna funcționare a creierului și a sistemului cardiovascular.

Merisor

Merişorul este un arbust sub formã de tufã, înalt de pânã la 30cm. Creşte în zonele de munte, la peste1.300 m altitudine, pe pajişti şi în luminişuri. Are tulpini ramificate şi frunze alungite, mai rotunjite spre vârf, mai închise la culoare pe faţă superioarã. Florile cresc pe vârfuri, grupate câte douã-trei, au formã de clopoţei şi culoare alb-roz,cu câte cinci petale unite. Fructele sunt mici, zemoase, albe la început şi roşii ulterior.

De la merişor se recolteazã fructele, în perioada septembrie-octombrie. Ele sunt consumate proaspete, uscate sau sub formă de suc; se folosesc şi la prepararea de capsule şi tablete. 

Macese

Rãspândit prin câmpii, pe dealuri şi la munte, mãceşul este unul dintre cei mai cunoscuţi arbuşti medicinali de pe la noi. Creşte înalt, de 1-3 m, acoperit cu ghimpi, cu tulpini alungite, grupate în tufã. Trandafirul sãlbatic are flori roz sau albe, mari, care cresc fie solitare, fie grupate câte douã sau trei.

Măceşele se culeg din iunie până în septembrie, apoi se usucă şi se zdrobesc sau se macină pulbere.

Măceşele zdrobite sau măcinate se folosesc la prepararea infuziilor, decocturilor, tincturilor sau a extractelor uscate.

Afine

Cele mai puternice fructe şi legume terapeutice apar acum, că un ajutor oferit tuturor vieţuitoarelor pământului, pentru a se proteja împotriva anotimpului rece. Iar între ele, afinele ocupă un loc de frunte. Cu fructul lor că nişte mărgele negre, brumate, înglobează în ele toată energia solară captată pe platourile muntoase pe care cresc.

Sunt fructe specifice marilor înălţimi, dar oferite special, parcă, pentru a completă hrană destul de săracă a oamenilor de munte. O porţie de afine valorează cât 3-4 casete cu vitamine, cu specificaţia că vitaminele A, E, F, PP şi B (B1 şi B2) conţinute de afine sunt mult mai uşor de asimilat, deoarece sunt în formulă naturală.

Cât despre acţiunile terapeutice, lista lor impresionează atât prin mărime, cât şi prin efectul neobişnuit al acestor alimente-medicament sau, mai bine zis, medicamente-aliment, care sunt afinele. Fructul proaspăt de afin, dar şi cel uscat ajută la regenerarea vaselor de sânge, la normalizarea glicemiei şi la regenerarea purpurei retinei, creşte sensibilitatea fotoreceptorilor de la nivelul ochiului, neutralizează infecţiile din intestin, dilată uşor vasele coronare, protejează organismul contra radioactivităţii. Mirtilina, o substanţă conţinută de fructe şi frunze, penetrează celulă bacteriei şi îi slăbeşte vitalitatea, iar administrată intern, scade glicemia.

Pigmenţii care dau nuanţă albăstruie fructului protejează corpul împotriva radioactivităţii şi reglează anumite procese imunitare.

Din lista de afecţiuni în care se folosesc cu succes fructele de afin am selectat câteva, dar, înainte de a le cunoaşte, să aflăm câteva lucruri despre soiul afinelor care se folosesc şi cum se prepară acestea.

Trandafirul de munte(Rhododendron)

Rhododendron L., (Trandafir de munte, Bujor de munte, Azalee) este un gen de plante orginar din estul Asiei. Face parte din familia Ericaceae și cuprinde aproximativ 1000 specii de arbori și arbuști. 

• Frunzele pot fi: alungit-lanceolat-eliptice, eliptic-lanceolate sau oval-eliptice, persistente sau caduce, frecvent cu marginea întreagă, alterne, coriacee.
• Florile sunt mari, divers colorate, hermafrodite (5 sepale, corolă campanulată cu 5 lobi, stamine numeroase și lungi, stil cu stigmat îngust).
• Fructele sunt capsule cu numeroase semințe mici.